Viața, așa cum e: gânduri, emoții și fapte.

S-a întâmplat în urmă cu șapte zile. Stăteam așezată pe scaun. În brațe aveam un copilaș pe care îl priveam bucuroasă, uimită, dar destul de emoționată. Fratele lui mai mare (9 ani?) mi-a spus clar când mi l-a încredințat: ai grijă la cap!, așadar, aveam toate motivele să iau în serios momentul. Dacă ultima dată când văzusem acest ghemotoc – adică luna trecută - abia îndrăzneai să-l atingi, acum recunoșteam clar că e al lui taică-su, chiar daca trăsăturile sunt preluate aproape întru totul de la mama. În alte cuvinte, omul căpătase între timp personalitate fizionomică. Dormea; îi contemplam tresăririle ce reveneau din minut în minut, pielea fină, mânuțele în poziție de înger și genele: negre, arcuite; ochii deschiși îi sunt  albaștri. Nu știu dacă am început să visez, dar știu sigur că ce a urmat m-a trezit într-un mod straniu. -          De cee naașteem copiiiii? Vocea care mi-a adresat întrebarea era obosită, aproape ștearsă, da...