De ce naștem copiii?

S-a întâmplat în urmă cu șapte zile.

Stăteam așezată pe scaun. În brațe aveam un copilaș pe care îl priveam bucuroasă, uimită, dar destul de emoționată. Fratele lui mai mare (9 ani?) mi-a spus clar când mi l-a încredințat: ai grijă la cap!, așadar, aveam toate motivele să iau în serios momentul.

Dacă ultima dată când văzusem acest ghemotoc – adică luna trecută - abia îndrăzneai să-l atingi, acum recunoșteam clar că e al lui taică-su, chiar daca trăsăturile sunt preluate aproape întru totul de la mama. În alte cuvinte, omul căpătase între timp personalitate fizionomică.

Dormea; îi contemplam tresăririle ce reveneau din minut în minut, pielea fină, mânuțele în poziție de înger și genele: negre, arcuite; ochii deschiși îi sunt  albaștri. Nu știu dacă am început să visez, dar știu sigur că ce a urmat m-a trezit într-un mod straniu.

-         De cee naașteem copiiiii?

Vocea care mi-a adresat întrebarea era obosită, aproape ștearsă, dar apăsată, temătoare, sigură, mustrătoare, durută. Ochii bătrânului din fața mea nu erau nici reci, nici calzi. Triști erau, totuși. Poate și disperați?

I-am răspuns rapid, cu o nuanță de amabilitate forțată, evident deranjată de întrebare, chiar dacă m-am străduit să rămân senină:

-         Ca să ne bucurăm de ei! (mă gândeam că dacă părinții pruncului ar fi fost de față, ar fi avut tot dreptul să simtă ofensați).

Dacă nu mă înșel, mi-am permis un zâmbet scurt în concluzie.

Omul curios, în vârsta de 89 de ani, și-a văzut de drum mai departe. Nu mi-a dat de înțeles nici că e mulțumit, nici nemulțumit de replica mea.

De ce naștem copiii? Iată suma tuturor întrebărilor la care el nu a primit în toată această vreme răspuns! În doar patru cuvinte și o sută de mesaje indirecte, omul mi-a vorbit despre durere, nedreptate, așteptarea morții, lipsa unei speranțe autentice. Bineînțeles, avem dreptul să nu înțelegem totul, iar boala și suferința de toate culorile produc dezechilibru chiar și în viața persoanelor optimiste.

Dar până unde să ne permitem întrebările de această natură?

Există o categorie de oameni care au decis așa: fără copii,  fiindcă e prea urât pământul (și, fie vorba între noi, ce contează că ar putea avea șansa, de exemplu, la un Cer sau Pământ Nou?).  Filozofia aceasta este bine limitată la ambele capete de o mentalitate, zic eu, incorectă, ca să nu o numesc fanatică.

...de ce naștem copiii?

Din același motiv pentru care în urmă cu mii de ani, doi Genunchi s-au aplecat și o Mână maestroasă a început să modeleze, să dea viață. S-a pus multă artă în acest gest și câtă iubire!

Știți voi ce a riscat Olarul? Exact întrebarea din titlu. Fără motiv, ne pomenim și noi de atâtea ori, oameni fără minte ce suntem, să Îl întrebăm...

…când am putea mai bine să ascultăm și să vorbim despre mulțumire, speranță, răscumpărare, veșnicie, copii și copilărie J.