Cine are dreptate?

Am în minte o povestire a cărei autor nu știu cine este, dar eu am auzit-o de la mama.
Personajele: doi oameni suparăți unul pe celălalt, un împărat ( înțelept - cel putin aparent) și un însoțitor al împăratului.

Vine primul supărat la judecată şi își (re)varsă tot necazul: cum că a fost tratat necuviincios, că el nu a greșit cu ABSOLUT nimic, iar semenul său este cea mai respingătoare ființă în viaţă etc.

Împăratul îl ascultă, meditează preț de câteva secunde, îl privește apoi în ochi și proclamă verdictul: să știi ca ai dreptate!

Evident, omul nostru tresaltă (la figurat, dar mai ales la propriu) merge acasă fericit, împlinit. Când ai dreptate, are și viața sens.

Nu trece multă vreme, când la împărat se înfățișează al doilea supărat. Deschide omul fermoarul gurii și începe: cum că etc., adversarul este cea mai respingătoare ființă în viață, că el personal nu a greșit cu absolut NIMIC și totuși a fost tratat necuviincios (am impresia ca nu demult am auzit o descriere asemănătoare, dar spre altă direcție și cu accent diferit...(?) ).

(Intervine împăratul)

- Domnule…, ai dreptate. (calm, privindu-l în ochi)

- Știam eu! Știam! Ş t i a m.

Omul ii mulțumește judecătorului, dar mai ales își automulţumeşte, recunoscător pentru cât de dĂştept poate sa fie, fiindcă, după cum vedem, înțeleptul împărat a ajuns la o concluzie pe care el o știa deja. Fără să mai dea ziua bună pleacă în ritm euforic.

(Bulversat, însoțitorul împăratului)

- Domnul meu, a venit primul om la tine, ți-a prezentat nemulțumirea și acuzele împotriva celuilalt, iar tu i-ai dat dreptate. Deși  părerile lor erau diferite și total contradictorii, când a venit al doilea om cu plângerea lui, i-ai dat și lui dreptate...

(Împăratul - privind pe fereastra prea înaltă)

- ...şi tu ai dreptate! 

...
Dacă lăsăm povestirea fără analiză, rămânem cu impresia - de multe ori valabilă şi corectă – că adevărul este relativ. Am putea înţelege şi  accepta că același gust prea dulce pentru unii cere şi mai multă miere pentru alții, că o culoare chiar dacă este verde, nuanțele derivate sunt fără număr, că exact aceeași pronunțare de 'așa înțeleg eu' cu privire la un singur concept poate să ascundă subtilități diferite, toate adevărate si corecte din punct de vedere etic. 

Pe aceeași bază ideologică, dar într-o alta ordine de concluzii, exista un Adevăr despre care ar trebui sa ne fie teama sa Îl numim relativ. Este acel Adevăr stabil, desăvârşit, care nu îndrăzneşte să se joace cu jumătățile de măsură. El defineşte binele si răul generale, eterne, căci nu ai cum sa ucizi, să minţi sau să îți asumi alte 'relative'  comportamente de dragul înțelegerii proprii. În alte cuvinte, luând furtul ca şi exemplu, nu poţi să spui: părerea mea este că trebuie să îmi folosesc abilităţile de perspicacitate, inteligenţă şi cunoștințele tehnice în spargerea unei bănci.... Este absurd şi stângaci exemplul? Aşa mă gândeam şi eu.

Când vine vorba de principiile care, vrem nu vrem, izvorăsc din aceeaşi Sursă, nu mai rămâne loc de nuanţe, gusturi sau  păreri proprii: dulcele e dulce, (non)culorile sunt alb si negru, iar alegerea este evidentă, de necombătut, raţională.
...
Poate că împăratul (dacă tot îi era prea înaltă fereastra) ar fi fost bine să exclame:
- TU ai dreptate!